vineri, 24 octombrie 2008

Paşii

Copii ai tăcerii mele, paşii tăi,
puşi mulcom şi sfânt număraţi,
s'apropie de patul vegherii mele,
înaintează muţi şi îngheţaţi.

Divină umbră, făptură pură,
ce dulci sunt paşii tăi reţinuţi.
O zei, toate presimţitele daruri
la mine vin cu aceşti paşi desculţi.

Când, încă de departe poate,
cu buzele visate de mult,
celui ce'n mine gândul şi'ascunde
tu'i pregăteşti hrana unui sărut.

Ah, gingaşa faptă tu n'o grăbi,
dulceaţă de a fi şi de'a nu fi,
căci am trăit din aşteptarea ta
şi paşii tăi sunt inima mea.

[Paul Valery, 1871-1945]

Plânge în inima mea

Plânge în inima mea
cum plouă peste oraş;
ce' tristeţea aceasta grea,
răul ce inima'mi ia?

O, dulce murmur de ploaie
pe acoperişe şi'n zare!
În inima ce se îndoaie,
o, cântecul, murmur de ploaie!

Plânsul noimă nu are
în inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.

Un chin e fără măsură
să nu ştii de ce,
fără iubire şi ură,
suferi peste măsură.

[Paul Verlaine, 1844-1896]
Cum vezi pe ram în luna mai trandafirul
în mândra sa juneţe, în prima sa floare,
făcând cerul gelos de via sa culoare,
când aurora deasupră'i îşi picură mirul:

În foile sale se odihneşte atâta iubire,
umplând de miresme grădina şi locul.
Bătut însă de ploaie, lovit de tot focul
amiezii, el moare tânjind în neştire.

Astfel în frageda, în tânăra ta noutate,
când cer şi pământ te slăveau, de soarte,
ucisă, rămas'ai cenuşe în moarte.

Ca jertfă primeşte aceste lacrimi aduse ţie,
ăst vas cu lapte, aceste flori, pentru ca, vie
şi moartă, făptura ta numai roze să fie.

[Pierre de Ronsard, 1524-1585]

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Sus

Pe'un pisc.
Sus. Numai noi doi.
Aşa: când sunt cu tine
mă simt nespus de'aproape
de cer.
Aşa de'aproape,
de'mi pare că de ţi'aş striga în zare - numele -
i'aş auzi ecoul
răsfrânt de bolta cerului.
Numai noi doi.
Sus.

[Lucian Blaga]


[noi, acolo sus...]

vineri, 17 octombrie 2008

Adina

E cea mai bună prietenă a mea... am fost colege de bancă 4 ani de zile şi nu ne'am plictisit una de cealaltă. Când a venit vremea alegerilor... am ales... eu într'o parte, ea în alta. Şi totuşi, distanţa fizică nu ne'a determinat să fim mai puţin prietene. Ne reluăm discuţiile exact din locul în care le lăsăm. Adina înseamnă foarte mult pentru mine. Modul ei de a gândi, ideile mai mult sau mai puţin năstruşnice, dorinţa ei de a trăi la maxim şi frumos m'au făcut întotdeauna să o iubesc, să o apreciez şi să o respect.

Adina e la Finanţe-Bănci, da' asta nu a împiedicat'o să aibă o inimă sensibilă [uneori prea sensibilă] pentru ceilalţi.

E în Scoţia la studii acum şi mi'e un dor nebun de ea, de râsul ei de "drosophila-melanogaster":))... [aşa îi spuneau colegii în liceu.. şi asta pentru că nu aveai cum să nu râzi de râsul ei de musculiţă, chiar dacă fazele nu erau întotdeauna very funny;))]. Ea găsea distracţie în mai orice... Adina e slăbuţică... da' sincer, nici nu mi'o imaginez cu mai mult de 3 kg în plus.. nu ştiu, da' nu ar mai fi Adina atunci. Totuşi, are un farmec ce nu te lasă să stai nepăsător, indiferent câte ai avea sau nu pe cap sau în cap:P.
Profu' de engleză făcea mereu haz de ea spunându'i că e neam cu Miron Cozma, pentru că o cheamă, evident, Cozma:P [da' chiar nu are nicio treabă cu chestiile de prin minerit:D].

Şi cum tot românu' s'a născut poet, cică s'au năzuit şi în Adina nişte rime... culmea că sunt puse chiar unde şi cum trebe:P...[jk]. Simţul mioritic şi probabil dorul de casă au făcut'o chiar să explodeze în versuri. Le postez mai jos, asta ca să nu ratăm poate [cine ştie?] o viitoare poetă a zilelor noastre despre care urmaşii vor învăţa din manualele alternative de liceu şi vor citi comentarii pe baza excesului de romantism care au ieşit prin porii autoarei:P... Anyway, las deliciul să fie deliciu:)

Închisoare de cuvinte
(15.10.2008)
Sufletul mi se frământă în imagini şi simţiri
Însă nu poate’n cuvinte să’şi transpună gândul viu.
Se tot zbate, se-nvolbură să se faca înţeles,
dar parcă nu sunt cuvinte să cuprindă al lui sens.
I se pare că e singur, strâns închis în cochilie
ca o perlă preţioasă într-o scoică purpurie,
care zace neştiută’n întuneric de adânc.
Da! ar vrea să se revolte, să ţâşnească din mormânt,
să dărâme închisoarea şi să scape din strânsoarea
ce îi curmă libertatea Gândului ce’ar vrea să zboare…
Tot ce îi lipseşte însă să se poată dezlega
Sunt CUVINTELE,
ce par
că nu vor a’l ajuta.


Poezie sfântă
(16.10.2008)

Versuri frânte suntem fiecare…
Doar jumătăţi ce’ncearc-a se-aduna.
Îşi caută fiecare înţelesul
în alte jumătăţi din calea sa.

Versuri frânte suntem fiecare…
Cuvinte dulci, dar fără inţeles
Şi care speră într-o completare
Adusă’n noi de către’un alt frânt vers.

Versuri frânte suntem fiecare…
Dar strălucim de rime şi cuprins
Atunci când întâlnim o jumătate
Ce poate spune ce noi doar gândim.

Versuri frânte suntem fiecare…
Dar poezie sfântă devenim.


Şi ca să o vedeţi şi voi în toată frumuseţea... pun şi o poză cu ea.. de fapt două;)) [pentru că ei îi place marea:)]



love you, my dear!

luni, 29 septembrie 2008

Romanţa noastră

Pe'acelaşi drum
Mânaţi de'acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De'aceleaşi nenţelese'avânturi spre tot mai sus,
Pe'acelaşi drum
Pe unde ieri trecură, poate,
Străbunii noştri
Şi părinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,
Noi -
Cărora ni'i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi'al idealurilor scrum -
Pe'acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi'a secularilor castani!

Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri
Şi'n calea noastră întâlni'vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă -
Pe cei ce ne'or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm nainte.
Iar noi
Le vom citi'n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi'n gură caldele cuvinte...

Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Şi'n calea noastră întâlni'vom -
O!... câte nu poţi să'ntâlneşti
Când drumu'i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre'ntrezărite'Aureole -
Nimicuri scumpe pământeşti!...

Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...
Şi mândri poate ca seninul albastru'al sângelui regesc.
Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată'n drum,
Înspăimântaţi că'n urma noatră
Zări'vom pe'alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec nainte
Şi râd că nu'i putem opri...

Da...
Va veni şi ziua'n care vom obosi
Şi va veni
Un timp în care'al năzuinţei şi'al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de'un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care nimeni n'o cunoaşte...

Şi'atunci, privind în urma lor -
Ca cei ce n'au nimic să'şi spună
Când nu'şi pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Şi'a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!...

[Ion Minulescu]

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Morgenstimmung

Tu ţi'ai strecurat cântecul în mine
Într'o dup'amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese'n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mănăstirea mi'a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Şi'ntreaga ta fătură, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Abinele, frunzele... Mi's
Şubrede bârnele, ca foile florii.

De ce'ai cântat? De ce te'am auzit?
Tu te'ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărţit - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

[Tudor Arghezi]